Cu circa 15 ani de zile in urma am auzit prima data de conceptul de „bagaj de duminica seara”. Eram la Tg.Mures la o conferinta farmaceutica si o colega, care era speaker acolo, imi povestea cat de greu ii este sa faca naveta saptamanal pana la Bucuresti si ca se saturase de „bagajul de duminica seara”.

Pe atunci faceam deplasari cam 40-50.000 km anual, lucram la Chisinau si la Tg.Mures, dar locuiam in Iasi. Insa neavand copii, mi se parea normal. Au urmat insa ani si ani de deplasari, zeci si sute de mii de kilometri parcursi cu masinile de serviciu departe de familia care incepuse sa creasca: mai intai un copil, apoi al doilea.

Cert este ca la un anumit moment in cariera aceste deplasari au devenit pur si simplu o naveta: plecam luni la 3am din Iasi si ajungeam pana in 8.30 la Bucuresti. Aveam locuinta de serviciu, avansasem in ierarhia companiei, mi se decontau cheltuielile, deci parea a fi ok.

In acest rastimp pe plan personal pierdeam totul: primele cuvinte ale copilului, primele caramizi ale casei, prima cafea din zi cu sotia pe terasa. Mi-a luat doi ani  sa imi gasesc „biletul acasa” si am inceput sa recuperez timpul si sentimentele, sau cel putin asa credeam.

Dupa o vacanta in Bulgaria, am trecut prin Bucuresti cu familia. M-am oferit sa fiu ghid si sa le arat orasul pe seara. Fiica mea spune la un moment dat „Deci asa arata Bucuresti-ul…”; eu realizez ca ea nu mai fusese pana atunci in capitala si ii raspund „Pai tu cum credeai ca arata?”; la care ea raspunde „Credeam ca e o gaura neagra in care dispar parintii…”. Am inghetat, m-am uita la sotie si nu am mai scos nici un cuvant. Continuă să citești „Bagajul de duminică seara”